se năruie lumina ca un castel de fumuri
din trupul meu răsare un astru
de-ntuneric
iar tălpile desculţe mă poartă pe-alte drumuri
căci a venit şi vremea când pot să
mă desferic

doar fluturii de noapte-mi respiră amintirea
din lacrima zidită-n tăcerile
de piatră
când cu toiagu-n mână îmi încălzesc privirea
în pumnul de cenuşă ce-i risipit
pe vatră

şi se prăvale clipa peste păduri şi ape
şi peste lumea care începe să
mă doară
dar e târziu şi moartea îmi stăruie sub pleoape
şi-atunci pornesc niciunde pentru a câta
oară?